Autor: pr. William Dillard
Traducere: Nora Dănilă
Sursa: This Rock, septembrie-octombrie 2009

De când Papa Ioan Paul al II-lea a chemat Biserica la “un nou orizont de evanghelizare”, interesul pentru misiunea evanghelizării a crescut. Multe parohii şi dieceze au echipe active de evanghelizare şi birouri de evanghelizare. Totuşi, pe cât de centrală este aceasta în misiunea şi viaţa Bisericii, pe atât există încă o mare reţinere din partea multor credincioşi catolici de a se implica în ea.

Catolicii nu fac aceasta

Cu câţiva ani în urmă, am fost trimis la o mică parohie în care păstorul dorea să formeze o echipă parohială pentru evanghelizare. Ideea era ca, după un timp de formare, să fie formate trei echipe. Prima echipă s-ar concentra pe îmbogăţirea practicării active a credinţei şi implicarea catolicilor în cadrul parohiei. A doua echipă s-ar ocupa de catolicii care s-au îndepărtat de parohie. A treia echipă i-ar contacta pe cei care nu sunt catolici prin vizite informale la domiciliile acestora. Am început prin a solicita interesul conducătorilor laici din parohie. Am fost destul de surprins de răspunsul venit din partea multor parohieni activi care au fost chemaţi să se alăture echipei. Comentariul unei femei este caracteristic: “Nu suntem interesaţi de evanghelizare”. Un alt comentariu a fost şi mai relevant pentru mine în ceea ce priveşte nevoia de evanghelizare, nemaivorbind de cateheza elementară: “Catolicii nu fac astfel de lucruri!”

În pofida împotrivirii iniţiale, am mers mai departe cu formarea spirituală şi teologică. O etapă de început a acelei formari a reprezentat-o o zi de reculegere în care am introdus străvechea artă a lectio divina (lectura divină). După învăţarea metodei în patru etape a lectio divina, fiecărui participant i s-a dat un fragment din Noul Testament care conţinea îndemnul la evanghelizare. Apoi, după ce au petrecut timp în rugăciune individuală, s-au reunit în grupuri mici pentru a împărtăşi fiecare din experienţa sa. A fost evident, după profunzimea şi convingerea reflecţiilor, că Scriptura vorbise inimilor. Mulţi participanţi au simţit că rugăciunea lor a fost un canal de transmitere a harului lui Dumnezeu – şi au simţit chemarea spre misiunea evanghelizării.

Străvechea practică a lectio divina oferă un canal de har pentru noul orizont al evanghelizării şi constituie ocazia ideală de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu în “urechea inimii” (Regula Sf. Benedict); în acelaşi timp, oferă o componentă foarte folositoare şi practică pentru evanghelizare la nivel parohial sau diecezan. Între diferitele şcoli de rugăciune, lectio divina are, poate, cea mai lungă, mai importantă şi mai venerabilă tradiţie. Privind înapoi în istoria milenară a mântuirii, putem vedea că rugăciunea de tip lectio divina a fost punctul central în practica spirituală a credincioşilor străvechiului Israel. Învăţătorii citeau poporului Scriptura, iar poporul o memora şi medita la ea “zi şi noapte” (Psalm 1,2).

Scripturile îl portretizează clar pe Isus ca pe omul rugăciunii, adâncit în lectura Scripturilor. Însuşi Isus s-a angajat într-o formă de lectio divina când într-o ocazie, în sinagogă, a citit Scripturile şi a proclamat “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre” (Luca 4,16-21). Pe măsură ce Biserica a evoluat ca şi identitate distinctă, tradiţia rugăciunii scripturale din Iudaism a fost absorbită în ţesătura vieţii şi a spiritualităţii creştine. Este clar că rugăciunea bazată pe Scriptură era o practică obişnuită în Biserica primară, cum a fost exemplificat şi de către Biserica din Alexandria, unde Origene îi instruia pe creştini în practica lecturii şi a meditaţiei din Scriptură, cunoscută iniţial sub numele de sacra pagina, dar dezvoltându-se treptat în ceea ce astăzi se numeştelectio divina.

Ce este lectura divină?

Lectura divină este o lectură a cunoaşterii, nu o lectură ştiinţifică, aceasta însemnând că citim pentru a dobândi înţelepciune şi nu cunoaştere factuală. Diferenţa este mare: în timp ce părem că dobândim noi înşine cunoaşterea, este harul divin cel care ne conduce către înţelepciune. Pentru lectio divina este nevoie de harul lui Dumnezeu şi de angajarea întregii persoane: dorinţă, intelect şi inimă. Pe măsură ce căutăm să cunoaştem inima omului şi pe Dumnezeu în Cuvântul lui Dumnezeu, calea evanghelizării devine mai clară.

Pentru a evangheliza, este nevoie să fii evanghelizat tu însuţi. Rugăciunea bazată pe Scriptură conduce la convertire şi la transformarea vieţii. Oferă hrană adevărată pentru tărie spirituală şi purificare – şi acesta este arsenalul bătăliei spirituale împotriva a tot ceea ce se opune creşterii în iubire şi adevăr. Lectio divina ne capacitează să conlucrăm cu harurile primite la Botez pentru a împlini chemarea universală a lui Cristos la sfinţenie. Arta ascultării este esenţială pentrulectio divina, şi ascultarea este unealta şi atitudinea fundamentală a oricărui discipol autentic al lui Isus. Ascultarea este firul care străbate de la un capăt la altul ţesătura lectio divina şi întreaga viaţa creştină. Acest lucru este exprimat în Regula Sfântului Benedict drept poarta spre supunere, umilinţă şi tăcere. Aceste virtuţi, împreună cu caritatea şi o cateheză solidă vor forma fundamentul evanghelizării eficiente.

Simplu ca LMOC

Lectio divina ca formă de rugăciune are patru etape interdependente. Aceste etape pot fi reţinute cu ajutorul acronimului LMOC, care se traduce din latină după cum urmează: lectio sau citire, meditatio sau meditaţie, oratio sau rugăciune şi contemplatio sau contemplaţie. Procesul începe cu citirea. Scopul acestui tip de lectură nu este să spicuiască din conţinut şi nici să fie rapidă şi eficientă – nu acestea sunt cheile unei lecturi care să conducă la rugăciune. Lectura trebuie să fie răbdătoare, persistentă, disciplinată şi deschisă la lucrarea Sfântului Duh. Şi trebuie, mai ales, să evite graba.

Pentru început, textul sacru trebuie citit rar, concentrându-ne pe cuvinte şi pe nimic altceva, nici măcar pe semnificaţie, ci doar pe cuvintele însele. Acest tip de lectură a fost asemănat cu rumegatul vacilor – o metaforă lumească, dar foarte potrivită. Citind pasajul iar şi iar, un anumit cuvânt sau frază vor ieşi în evidenţă, iar semnificaţia lor va “străluci”. Astfel vor deveni cuvântul de har sau fraza ancoră pentru rugăciunea zilei. În timpul acestor perioade de atenţie tăcută, cuvintele Scripturii pătrund în suflet şi se gravează în inimă.

Etapa lecturii conduce la următoarea fază interdependentă, care este meditaţia. Cuvântul meditaţie vine din latină şi înseamnă (în traducere aproximativă) “a gândi”. Nu înseamnă gândire în sensul general, ci o gândire care include intenţia de a acţiona după cum ne conduce această gândire. Acum, cu ajutorul Sfântului Duh, ne folosim voinţa, gândurile, imaginaţia, emoţiile şi dorinţele pentru a discerne semnificaţia acestui cuvânt pentru astăzi.

Roadele meditaţiei apar în următoarea etapă a lectio divina, care este rugăciunea. Este o tranziţie naturală, în care omul este atras în dialog cu Dumnezeu ca rezultat al meditaţiei. În această etapă, cuvântul lui Dumnezeu trece cu blândeţe de la gândirea raţională la pătrunderea tot mai adâncă în inimă. În timpul rugăciunii devenim cel mai profund noi înşine. Conştientizarea iubirii inefabile a lui Dumnezeu şi a dependenţei noastre complete de El ne conduce la o mai profundă comuniune cu El. Ne apropiem de Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, folosind toate facultăţile noastre naturale şi supranaturale. Acesta este un act al intelectului, mişcat de voinţă, în concordanţă cu şi perfecţionat şi înălţat de credinţă, speranţă şi iubire.

Stai liniştit şi cunoaşte-mă ca Dumnezeu

Acum, după ce i-am vorbit lui Dumnezeu din adâncurile inimii în rugăciune, în timpul celei de a patra etape căutăm să ascultăm inima lui Dumnezeu. Această etapă este numită contemplaţie. Cuvântul contemplaţie vine din latinescultemplem, care se poate traduce prin “a se uita la un spectacol”. Precedentele trei etape sunt considerate ca rugăciune activă, pentru că implică într-un mod activ intelectul şi voinţa. Etapa contemplaţiei este o formă pasivă de rugăciune, deoarece caută experienţa directă cu Dumnezeu pe cât de mult posibil. Contemplaţia este cunoaşterea lui Dumnezeu prin credinţă şi este experimentată prin dragoste. Este o experimentare intuitivă a lui Dumnezeu devenită posibilă prin credinţă, speranţă, iubire şi prin darul înţelepciunii (Jordan Aumann, Teologia spirituală, 258).

În acest moment, în experienţa lectio divina, scopul este să te afli cu totul în faţa lui Dumnezeu. Suntem liniştiţi şi permitem să fim o foaie albă pentru ca Dumnezeu să scrie pe noi tot ceea ce doreşte. Acesta este momentul din rugăciune în care Dumnezeu poate să deţină tot controlul asupra noastră în timp ce renunţăm la intelect, la dorinţă şi imaginaţie. Sfântul Ioan al Crucii spune: “a nu face nimic: a nu exercita nici un efort, a nu avea nici o dorinţă şi a permite iubirii lui Dumnezeu să îndemne sufletul să intre liber în tăcere şi să primească pur şi simplu” (Whitall Perry, A Treasury of Tradiţional Wisdom, 253).

Mai există şi o cincea etapă a lectio divina, neinclusă tradiţional, şi anumeoperatio. În această etapă, experienţa rugăciunii este purtată în lume şi se acţionează în conformitate cu ea. În timp ce sfinţenia este dificil de măsurat, roadele sale nu sunt. Scriptura ne aminteşte că un pom nu este cunoscut după înfăţişare, ci după roadele pe care le face. Rodul rugăciunii trebuie să fie dorinţa arzătoare de a duce Vestea cea Bună până la capătul lumii, aşa cum a cerut Cristos.

Nu doar pentru mănăstire

După ce am văzut marea valoare practică a lectio divina pentru evanghelizare, ar fi o eroare gravă să o limităm retragi la viaţa în mănăstire sau, mai rău, să o alungăm în istorie. A fost, în orice epocă, un dar inestimabil al lui Dumnezeu pentru a mişca inimile oamenilor. Astăzi, este o unealtă esenţială în noua evanghelizare. Rugăciunea bazată pe Scriptură ne permite să înţelegem propriile noastre experienţe precum şi pe cele ale celorlalţi, astfel încât să îl putem prezenta pe Cristos şi Evanghelia Sa într-un mod relevant şi dătător de viaţă. Doar aceasta va aduce pace, dreptate şi libertate lumii noastre şi doar aceasta va satisface năzuinţa fierbinte a inimii omeneşti.

http://lumea.catholica.ro

Autor: Anca Mărtinaş
Traducere: Cristina Grigore
Sursa: L’Osservatore Romano

Mons. Vladimir Ghika

La 16 mai 1954, în cunoscuta închisoare politică de la Jilava, în apropiere de Bucureşti, un preot român, Monseniorul Vladimir Ghika, împlinea cel mai măreţ act al vieţii sale: îşi încredinţa sufletul lui Dumnezeu. Actul suprem, moartea sa dramatică la vârsta de 81 de ani, încununase în mod glorios o viaţă oferită pe deplin lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Torturile nemiloase, foamea şi frigul au slăbit trupul subţire al celui care, prin naştere, ar fi meritat onoruri şi bogăţii, întrucât Vladimir Ghika era descendent dintr-o familie princiară din România.

Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol, Istanbulul de astăzi, unde tatăl lui era ambasadorul României, principele Vladimir a primit o educaţie conformă statutului familiei care îl destinase unei cariere diplomatice. A studiat la Toulouse şi la Paris, unde i-a cunoscut pe cei mai rafinaţi intelectuali ai epocii. S-a apropiat chiar şi de studiul teologiei şi s-a simţit atras într-un mod deosebit de catolicism, pe care a dorit să îl aprofundeze, mai ales după ce a cunoscut suflete nobile, însufleţite de o iubire vie şi autentică, precum sr. Vincenza Pucci, superioara Fiicelor Carităţii. Idealul dăruirii totale a propriei lui Dumnezeu şi aproapelui au devenit pentru tânărul Vladimir un impuls de viaţă şi de căutare spirituală.

În 1902 a devenit membru al Bisericii Catolice, dar a rămas cu un profund respect faţă de valorile Bisericii Ortodoxe în care a fost botezat. Şi nu a încetat niciodată să cultive şi să manifeste dorinţa intensă după unitatea creştinilor, după cum atestă scrierile sale şi relatările făcute de numeroşii săi fii spirituali.

Interesul său constant pentru teologie l-a condus către studii aprofundate, finalizate cu un doctorat, însă Vladimir Ghika nu este amintit astăzi pentru formarea sa teologică ci pentru învăţătura lui spirituală, pentru sfinţenia şi pentru activitatea sa apostolică. Iar poporul credincios nu îl cinsteşte ca pe un mare teolog şi om de cultură, care aparţine unei familii nobile, ci ca pe un principe al carităţii, un apostol din secolul al XX-lea şi, mai ales, un martir al credinţei.

Va rămâne timp de douăzeci de ani un teolog laic, dând mărturie astfel de posibilitatea de a fi creştin autentic şi complet chiar şi în viaţa laică. Nu a abandonat, însă, proiectul unei preoţii, la care renunţase doar provizoriu, ca un act de iubire şi respect faţă de mama lui care nu era de acord cu vocaţia lui la preoţie. A fost hirotonit preot în anul 1923, la vârsta de 50 de ani, la Paris, în capela casei-mamă a Lazariştilor, iar misiunea sa pastorală a avut, încă de la început, o dimensiune universală. Sfântul Părinte l-a numit protonotar apostolic şi membru al comitetului de conducere a Congreselor Euharistice, responsabilitate care i-a dat posibilitatea de a purta în lumea întreagă mărturia sa de credinţă şi de iubire.

Perioada pariziană a preoţiei lui, care marchează începutul apostolatului ca preot, conţine deja toate coordonatele învăţăturii sale spirituale şi al planului său pastoral, care ar putea fi sintetizat în trei tematici: o viaţă mereu conştientă şi însufleţită de prezenţa reală a lui Dumnezeu, rugăciune continuă şi liturgia aproapelui.

A fost numit rector al bisericii diecezane a străinilor, din Paris. Însă, nu mult după aceea preotul cu origini princiare Vladimir Ghika decise să-şi stabilească domiciliul într-o baracă sărăcăcioasă de la periferia capitalei franceze, în zona dintre Gentilly şi Villejuif, un fel de cour des miracles a secolului al XX-le, locuită de cei mai lipsiţi, atât din punct de vedere material cât şi spiritual.

Copiii au fost primii care au fost atraşi, din curiozitate, să afle intenţiile acelui preot cu barbă şi păr alb care transformase o colibă în capelă, păstrând pentru sine un colţişor mobilat doar cu o bancă, pe care dormea. Acel “Moş Crăciun” – aşa cum i se spunea – avea să le aducă cel mai mare dar pe care cineva şi l-ar fi putut dori vreodată: pe Cel care este “Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Cei mici au fost urmaţi de părinţi, şi mai apoi de rude şi cunoscuţi, iar baraca acelui preot venit de departe s-a umplut puţin câte puţin până când a devenit prea neîncăpătoare pentru cei care veneau să îl întâlnească şi să îl cunoască pe Cristos. Văzând noua şi numeroasa comunitate care se formase, Cardinalul Jean Verdier, Arhiepiscop de Paris, a hotărât să construiască acolo una dintre noile parohii din oraş. Papa Pius XI-lea i-a conferit titlul de Monsenior, şi chiar şi astăzi Vladimir Ghika este amintit de români cu apelativul “Monseniorul”, ca şi cum lumea ar vrea să sublinieze astfel nobleţea lui de sânge şi mai ales de credinţă.

Nu numai suburbia pariziană a cunoscut intensa lui activitate de evanghelizare şi de ajutorare a celor sărmani şi suferinzi, pentru că “Monseniorul” a fost prezent “la toate răscrucile carităţii”, aşa cum spunea despre el Jacques Maritain. A fost prezent în Franţa, dar şi în România, în Italia, în Japonia, iar caritatea lui nu se limita la cei săraci, la bolnavi şi la victimele calamităţilor naturale, ci se adresa îndeosebi celor aflaţi departe de Dumnezeu, pentru că pentru el, cea mai mare sărăcie, boală şi calamitate era absenţa lui Dumnezeu din viaţa unei persoane. Pentru Monseniorul Ghika, atunci când Dumnezeu intra în viaţa unei persoane, prezenţa lui trebuia să fie constantă şi continuă, însoţită de rugăciune neîntreruptă.

Într-o scrisoare adresată unei persoane pe care o îndruma spiritual, scria: “Viaţă mereu preocupată de prezenţa lui Dumnezeu, împărtăşire zilnică foarte vie şi plină de devoţiune, dorinţă de a face mereu ceea ce Dumnezeu doreşte”. Le cerea mereu credincioşilor săi să fie conştienţi de faptul că la umbra altarelor bate în tăcere o inimă sfântă, o inimă de carne, “simbol eficient şi viu al iubirii veşnice a lui Dumnezeu pentru noi şi izvor al tuturor harurilor”, inima lui Isus prezentă astăzi ca şi acum două mii de ani în mijlocul discipolilor Săi.

Monseniorul Ghika ţinea la fraţii lui întru preoţie care se aflau în suferinţă şi în mare dificultate în a-şi continua misiunea din pricina propriilor rătăciri şi slăbiciuni. Se întâlnea cu ei, vorbea cu ei şi îi ajuta prin prezenţa sa şi prin rugăciune intensă. La cererea lui, chiar şi numeroşii săi fii spirituali se rugau cu generozitate pentru preoţii aflaţi în dificultate, mulţi dintre aceşti preoţi redobândind bucuria de a sluji cu fidelitate Biserica. Aşa s-a format în Franţa, în anul 1935, grupul de rugăciune pentru sprijinul spiritual al preoţilor, devenit ulterior asociaţia “Virgo Fidelis”, activă şi astăzi în diferite părţi ale lumii, chiar şi în România.

Ultimii cincisprezece ani de viaţă i-a petrecut în România. S-a întors în ţara de origine în vara anului 1939, pentru a petrece câteva luni împreună cu familia, dar evenimentele belice l-au împiedicat să se întoarcă în Franţa. În toamna din 1939 îl regăsim în slujba refugiaţilor polonezi, a căror situaţie era într-adevăr cumplită. Apoi, în 1944, oraşul Bucureşti a fost bombardat, iar Monseniorul a rămas pentru a ajuta victimele. În anii următori a muncit în mod constant împreună cu Fiicele Carităţii, ajutându-i pe toţi aceia care aveau nevoie de ajutor material şi mai ales spiritual, şi numărul persoanelor pe care le conducea la Dumnezeu creştea în permanenţă. Monseniorul era de-acum cunoscut în capitala României ca un punct de referinţă şi de mângâiere într-o perioadă de mare teamă, tulburare şi confuzie spirituală.

În 1948 familia lui, care se afla în pericol din cauza noului regim politic, a hotărât să părăsească România, însă nu a reuşit să îl convingă pe Vladimir, care nu a vrut să părăsească sufletele care îi fuseseră încredinţate, deşi era conştient de riscurile mari pentru libertatea şi viaţa lui. Chiar dacă activităţile lui erau cu caracter strict religios şi caritativ, lipsite de orice nuanţă politică, Monseniorul era considerat un pericol pentru cei care doreau să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu o ideologie. El era părintele spiritual a numeroşi tineri care îl căutau în permanenţă pentru a primi sfaturi şi sprijin spiritual.

Monseniorul era acel tip de persoană care zguduia sufletele, care le trezea din amorţeală. Cei care îl întâlneau pe stradă percepeau sfinţenia din acel bătrânel cu plete albe, cu reverenda şi încălţămintea uzate, şi îşi plecau privirea în semn de respect. Tocmai pentru acest lucru era considerat periculos de către regimul care vroia să abolească religia.

A fost arestat de către regimul comunist în noiembrie 1952, cu acuzaţia de complicitate la crimă de înaltă trădare. Dar Monseniorul nu putea trăda un regim pe care nu îl slujise niciodată. A fost condamnat la trei ani de închisoare, unde şi-a continuat apostolatul până la moarte. A eliberat de păcat multe suflete, în acel context de detenţie inumană, şi mulţi deţinuţi au primit încurajare şi mângâiere de la acel preot catolic ajuns doar o umbră, care nu se mai putea ţine pe picioare, dar care la proces s-a ridicat în boxa acuzaţilor şi s-a apărat singur, gest pe care l-a făcut pentru a-i întări pe ceilalţi prizonieri. A murit în închisoare, în mai 1954.

La jumătate de secol de la moartea sa are loc un alt proces. De data aceasta procesul informativ diecezan pentru beatificarea Monseniorului, început în 2002, din iniţiativa Arhiepiscopului Ioan Robu de Bucureşti. În momentul de faţă documentele se află la Roma, la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor.

Dacă Vladimir Ghika ar fi azi printre noi, l-am afla în locuri diametral opuse. L-am întâlni atât în cercurile culturale şi în cele ale oamenilor de ştiinţă, cât şi în favelele ţărilor latino-americane, ori în cartierele sărace ale vreunui mare oraş. Ar fi cu siguranţă prezent în academii şi universităţi, precum şi în taberele de nomazi, în barăci de-a lungul fluviilor, în comunităţile de imigranţi şi, mai ales, în comunităţile conaţionalilor săi din străinătate, care se roagă pentru ca slava lui Dumnezeu să se manifeste şi prin beatificarea şi canonizarea Monseniorului. Dar se roagă, în mod deosebit, pentru ca, prin mijlocirea lui, Dumnezeu să îşi îndrepte cu bunăvoinţă privirea spre poporul român din sânul căruia l-a ales, pentru ca exemplul lui de credinţă şi de iubire să îi inspire pe conaţionalii săi.

(Material publicat iniţial pe ARCB.ro)

http://lumea.catholica.ro/

În virtutea bunelor relaţii dintre Anglia şi România, în perioada interbelică, contactele dintre Biserica Ortodoxă Română şi cea Anglicană fuseseră extrem de cordiale. Instalarea comunismului în România a condus inevitabil la ruperea relaţiilor dintre cele două Biserici, după cum cerea puterea sovietică prin vocea patriarhului

Patriarhul Alexei al Moscovei la conferinţa interortodoxă din 1948

Dezgheţul din 1955 a oferit ocazia reînnodării contactelor dintre cele două Biserici, mai ales prin vizita, din iunie 1965, a arhiepiscopului Arthur Ramsey de Canterbury în România. Un an mai târziu, patriarhul Justinian Marina răspundea la invitaţia acestuia, fiind primit la Londra ca un şef de stat, vizitând numeroase mănăstiri, participând la anumite servicii religioase, fiind în mijlocul credincioşilor români din capitala britanică. Patriarhul român a fost primit inclusiv de regina Elisabeta a Marii Britanii, care i-a oferit în dar un automobil Rolls Royce. Faţă de gestul reginei, patriarhul i-a spus: “Majestate, vă mulţumesc. Sunteţi foarte generoasă, dar sunt informat că sunteţi preşedinta Societăţii Biblice Britanice. Patriarhii români de dinaintea mea au editat fiecare câte o Biblie, care le poartă numele.

Eu am mai mult de 10 ani şi nu am izbutit să am o Biblie. Vă rog, în locul maşinii, daţi-mi hârtie şi materiale de legătorie, ca să pot tipări şi eu Biblia”. Astfel, au fost publicate cele 20.000 de exemplare ale Bibliei de la 1968.

Adrian Nicolae Petcu.

http://www.ziarullumina.ro/articole;1699;0;58460;0;Iunie-1966-Vizita-patriarhului-Justinian-Marina-in-Anglia.html

     Conform datelor primite de la corespondenti-abonaţi aflaţi în zona Varşovia, Polonia, o figură proeminenta a ecumenismului din Cehia a salutat acordul care ar permite Bisericilor să-şi revendice terenurile şi clădirile confiscate în timpul regimului comunist, cu condiţia renunţării la subvenţiile primite de la Stat, informeaza Agentia de stiri LacasuriOrtodoxe.

   “Mingea este acum în terenul Guvernului, urmând ca el să pregătească legislaţia necesară”, a spus Joel Ruml, preşedinte al Consiliului Ecumenic Ceh, adăugând că se aşteaptă ca legislaţia să fie introdusă la începutul anului viitor.

   Protestantul, în vârstă de 58 de ani, a mai precizat că proiectul a fost soluţionat şi finalizat la Praga, în ziua de 25 august 2011, permiţând asociaţiilor religioase să îşi recupereze bunurile pe care comuniştii, începând cu anul 1948, le-au confiscat şi, în cazuri speciale, permiţându-le acestora să se bucure de compensaţii financiare.

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/news/relatia-stat-biserica/bisericile-din-cehia-isi-pot-recupera-proprietatile-confiscate-renuntand-la-subventiile-de-la-stat.html

    Conform datelor primite de la membri-corespondenti aflati in Bangalore, India, Biserica Mar Thoma şi-a serbat cea de-a 175-a aniversare.

   O vizită a secretarului general al Consiliului Mondial Bisericesc, CMB, cu sediul la Geneva, a fost prilejuită de acest deosebit eveniment.

   Acesta a declarat că “reforma are nevoie de uniune, în care să să ne întrecem unul cu celălalt”. “Darul Crucii ne leagă, însă, împreună. Braţele noastre deschise pot fi un semn al mişcării ecumenice a Crucii, demonstrând că avem nevoie unul de celălalt”, a spus Rev. Olav Fyske Tveit, adresându-se conducerii acestei Biserici, la sediul central din Thiruvalla, statul Kerala.

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/

    Mai multe consultări teologice au avut loc în perioada 3-5 august 2011, la Westminster College din Cambridge, în scopul alcătuirii unui ghid Patristic destinat tuturor confesiunilor creştine, şi in mod special dedicat Bisericii Protestante, informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe.

   Pregătirea acestui ghid a fost iniţiată de către Mitropolitul Ilarion, şeful Departamentului Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, lucrarea fiind realizata sub egida Comisiei de Ordine şi Credinţă a Consiliului Mondial al Bisericilor.

   Conform datelor primite de la abonaţi-corespondenţi aflati la Moscova, la consultări au participat, printre alţii, Pr. Dr. Susan Durber, reprezentant principal al Westminster College, Pr. Michael van Parys din Biserica Catolică, Tamara Grdzelidze din partea Comisiei Ordine şi Credinţă şi Arhimandritul Kirill Govorun, vice-preşedintele Comitetului pentru Educaţie al Bisericii Ortodoxe Ruse.

- articol si redactare: filolog Stanciu-Ana

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/news/publicatii/consultari-teologice-la-westminster-college-cambridge-ghid-patristic-inter-crestin.html

Primul complex de acest gen, din Emiratele Arabe Unite, va sluji unei puternice comunităţi, de 200.000 de persoane, conform materialelor oferite de un membru-abonat aflat in zona.

   Prima biserică ortodoxă dedicată Sfântului Apostol Filip în Emiratele Arabe Unite îşi va deschide porţile pentru public în această sâmbătă, 17 august 2011, la Sharjah.

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro

   În perioada 8-10 septembrie 2011, Seminarul Sfântul Vladimir, Yonkers-New York, va găzdui Conferinţa Frăţiei Americii de Nord a Sfinţilor Alban şi Serghie, informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, comform datelor transmise de corespondenti-abonati aflati in Statele Unite ale Americii.
În seara zilei de 8 septembrie, Mitropolitul Kallistos (Ware), co-preşedinte al dialogului ortodox-anglican din anul 2008, va ţine un discurs în deschiderea evenimentului. Inainte de prezentarea Mitropolitului Kallistos, la orele 19:00, seminarul îi va oferi acestuia titlul de Doctor Honoris Causa.

   Preafericitul Părinte Mitropolit Iona (Paffhausen), primatul Bisericii Ortodoxe din America, şi pr. Stephen Platt, secretarul general al Frăţiei din Regatul Unit, vor fi şi ei, de asemenea, prezenţi.

Pe parcursul conferinţei, membrii Bisericii Ortodoxe din America (OCA), ai Dialogului Bisericii Anglicane din America de Nord (ACNA), vor prezenta diferite lucrări care abordează istoria relaţiilor anglicano-ortodoxe, mai informeaza Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe.
- articol, traducere si redactare: Ing. Vicentiu-Daniel 

http://stiri.lacasuriortodoxe.ro/news/conferinte-simpozioane/conferinta-anglicano-ortodoxa-2011-new-york.html

   Patriarhul Maxim, născut Marin Naidenov Minkov, în data de 29 octombrie 1914, în Oreşak, împlineşte 40 de ani de la momentul întronizării sale în scaunul de Patriarh al Bisericii Ortodoxe a Bulgariei.

   Conform datelor oferite Agentiei de Stiri Lacasuri Ortodoxe, de catre reprezentanti ai Patriarhiei Bulgariei, acesta a fost al doilea, dintre cei doi copii ai lui Naiden Minkov Raşev, dar foarte puţin se ştie despre trecutul părinţilor săi. A fost educat în satul său de munte, natal, Oreşak, iar imediat după copilărie a devenit ucenic de călugărie în Manastirea Troian, studiind şi Teologie Ortodoxă la Universitatea din Sofia. A primit darul preoţiei în anul 1941, devenind Secretar General al Sfântului Sinod în 1955 şi episcop titular de Branit, în 30 decembrie 1956.

   În 1960, el a fost ales Mitropolit de Loveci, în data de 30 octombrie, şi în acest timp, în ciuda atmosferei de persecuţie instituită de Todor Jivkov, Maxim a fost capabil să câştige destule favoruri din partea Biroului Politic, fiind ales ca Patriarh pe 4 iulie 1971, după ce Patriarhul Chiril s-a mutat la Domnul.

    Lunga sa perioadă de conducere a fost una destul de plină de probleme – chiar și după prăbușirea comunismului, mai putin de 1% dintre ortodocşii din Bulgaria mergând la Biserică în mod regulat.

   La începutul anilor 1990, o schisma în Biserica Bulgară a fost stimulată de Uniunea Forțelor Democrate, care guverna, pornind de la invocarea cooperării Patriarhului Maxim cu fostul regim. Cu toate acestea, Maxim a reușit să preia controlul asupra majorității parohiilor, prevenind orice ameninţare schismatică în cadrul Bisericii. Fracţiunea împotriva lui Maxim, fondase deja Biserica Ortodoxă Bulgară – Sinodul Alternativ.

http://www.stiri.lacasuriortodoxe.ro

© FOTO ziarul Lumina

Duminică, 5 iunie 2011zi a fost întronizat noul Arhiepiscop al Alba Iuliei în persoana Înaltpreasfinţitului Părinte Irineu Pop care a fost ales Arhiepiscopul Alba Iuliei în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din data de 19 mai 2011.

La Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a oficiat astăzi, 5 iunie, slujba Sfintei Liturghii, înconjurat de un impresionant sobor de ierarhi. În Catedrala Arhiepiscopală au fost prezenţi înalţi demnitari de stat, reprezentanţi ai autorităţilor locale, civile şi militare, personalităţi din lumea academică şi culturală, numeroşi preoţi, călugări şi credincioşi.

Alături de Preafericirea Sa s-au aflat următorii ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române: Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Înaltpreasfinţitul Andrei, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Înaltpreasfinţitul Iosif, Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh patriarhal, Înaltpreasfinţitul Irineu, Arhiepiscopul ales al Alba Iuliei, Înaltpreasfinţitul Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, Înaltpreasfinţitul Timotei, Arhiepiscopul Aradului, Preasfinţitul Lucian, Episcopul Caransebeşului, Preasfinţitul Sofronie, Episcopul Oradiei, Preasfinţitul Visarion, Episcopul Tulcii, Preasfinţitul Petroniu, Episcopul Sălajului, Preasfinţitul Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei, Preasfinţitul Daniil, Episcop-locţiitor al Daciei Felix, Preasfinţitul Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei, Preasfinţitul Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord, Preasfinţitul Andrei Făgărăşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, Preasfinţitul Vasile Someşanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Clujului, Preasfinţitul Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului şi Preasfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, după citirea pericopei evanghelice, a ţinut şi un cuvânt de învăţătură.

„Sfinţii Părinţi de la Niceea ne arată cum se menţine unitatea Bisericii. Unitatea Bisericii se menţine prin mărturisirea dreptei credinţe. De aceea, noi mărturisim Crezul ortodox înainte de Botez şi înainte de Împărtăşanie. Şi pe baza dreptei credinţe sau a legăturii noastre drepte, corecte, adevărate cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt primim începutul vieţii veşnice încă din lumea aceasta pentru că toate sfintele taine ale Bisericii sunt arvuna vieţii veşnice dată nouă aici pe pământ, iar plinătatea vieţii veşnice o vom trăi după învierea cea de obşte când nu numai sufletul, ci şi trupul omului va participa la Slava Preasfintei Treimi ca bucuria şi fericirea din Împărăţia Cerurilor. Reţinem însă în mod deosebit că Evanghelia de astăzi ne arată un lucru esenţial privind unitatea Bisericii. Mântuitorul Iisus Hristos nu a vorbit despre unitatea Bisericii într-o predică, ci în stare de rugăciune. S-a rugat ca toţi să fie una cei care cred în El”.

Scopul păstoririi este viaţa veşnică

“Mântuitorul Iisus Hristos spune că ‘Mi-ai dat putere Părinte Sfinte ca să le dăruiesc viaţă veşnică celor care cred că Tu M-ai trimis’. Deci, Mântuitorul Iisus Hristos arată care este scopul păzirii sau păstoririi celor care cred cu adevărat în Dumnezeu. Ei bine, scopul este viaţa veşnică. Nici mai mult nici mai puţin ceea ce primim noi prin mărturisirea dreptei credinţe este mântuirea sau viaţa veşnică. Viaţa veşnică se caută încă din lumea aceasta. Viaţa veşnică nu este viaţa de după moarte cum greşit se înţelege uneori. Viaţa veşnică este viaţa trăită în comuniune cu Dumnezeu încă din lumea aceasta. De aceea, când ne împărtăşim se cântă la strană ‘Cu Trupul lui Hristos vă împărtăşiţi şi din Izvorul Cel fără de moarte gustaţi’”, a arătat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Sfinţii Părinţi formulau dreapta credinţă

„Iată deci, în câteva cuvinte cum Evanghelia de astăzi face legătura cu Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea care erau păstori de comunităţi. În sinoade se adunau episcopii din toată lumea pentru că ei formulau dreapta credinţă ca să combată ereziile şi rătăcirile de la dreapta credinţă şi în acelaşi timp ei se duceau acasă, păstoreau pe toţi clericii şi credincioşii din eparhia lor în dreapta credinţă şi aşa se menţinea unitatea Bisericii şi în acelaşi timp se asigura temelia dobândirii mântuirii sau a vieţii veşnice”, a mai spus Preafericirea Sa.

Cinstea mare presupune şi răspundere mare

„Cinstea care se dă preotului se dă nu pentru a-i spori orgoliul sau pentru a-l lăuda într-un mod diplomatic, ci se dăruieşte cinste mare celui care răspundere mare. Cu cât responsabilitatea în Biserică este mai mare cu atât se acordă cinstire mai mare celor care vor răspunde în Ziua Judecăţii pentru cei încredinţaţi lor. Unui preot i se cere de sute de ori mai mult decât unui mirean pentru că i s-a încredinţat spre păstorire o comunitate. Unui primar i se cere de la Dumnezeu mai mult decât unui simplu cetăţean fiindcă i s-a încredinţat păzirea şi ajutorarea celor încredinţaţi lui. Iată cum Duminica aceasta a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ne arată că trebuie să mărturisim dreapta credinţă, dar trebuie să ne şi rugăm. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu se menţine unitatea Bisericii care are ca fundament dreapta credinţă”, a explicat Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.

Preasfinţitul Părinte Irineu Pop-Bistriţeanul s-a născut la data de 2 iulie 1953, în comuna Băseşti, judeţul Maramureş, primind la Botez numele Ionel. Părinţii săi, Dumitru şi Rozalia, ţărani ortodocşi evlavioşi, i-au crescut pe cei doi copii ai lor, Ionel şi Traian, în frică de Dumnezeu, sădindu-le în suflet tainele credinţei. Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat în satul natal, între anii 1960-1968, dovedindu-se, dintru început, foarte silitor la învăţătură, fiind tot timpul premiant.

Răspunzând vocaţiei pentru preoţie, s-a înscris la cursurile Seminarului Teologic Ortodox din Cluj-Napoca, pe care le-a absolvit în anul 1973, ca şef de promoţie. Stagiul militar cu termen redus l-a satisfăcut în oraşul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna. În anul 1974, începe cursurile universitare la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, pe care, după primul an, le continuă la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Aici obţine în 1978 titlul de „Licenţiat în Teologie”, cu calificativul „excepţional”, fiind şef de promoţie.

La 1 august 1978 a fost închinoviat la Mânăstirea Sinaia, judeţul Prahova, unde este tuns în monahism, la 14 octombrie 1978, primind numele Irineu, având astfel ca patron ceresc pe Sfântul Irineu de Lyon, prăznuit în ziua de 23 august. Doi ani mai târziu, la 14 octombrie 1980, a fost hirotonit ieromonah, desfăşurând o bogată activitate pastorală. În acelaşi timp, a activat şi ca ghid-muzeograf al prestigiosului monument cantacuzinesc, foarte mult vizitat de către turişi şi pelerini.

În perioada 1981-1984 a frecventat cursurile de Doctorat în Teologie în cadrul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, la secţia Teologie sistematică, sub îndrumarea competentă a Părintelui Prof. Dr. Dumitru Radu, titularul catedrei de Teologie Morală. Alţi profesori care i-au predat la cursurile doctorale au fost: Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Pr. Prof. Dr. Niculae Şerbănescu, Arhid. Prof. Dr. Petre David şi Prof. Dr. Remus Rus. La 10 iunie 1984, Patriarhul de pioasă amintire, Iustin Moisescu, i-a acordat rangul de protosinghel.

Între anii 1985-1988 a beneficiat de o bursă de studii, oferită de Institutul Teologic Prezbiterian din Princeton (New Jersey – USA). La această vestită şcoală teologică a urmat cursuri de specializare în domeniul Moralei creştine şi Eticii sociale, sub îndrumarea profesorului Dr. Charles West, primind atestatul de „Research Scholar”. La Princeton, în paralel cu munca de cercetae teologică, şi-a pregătit şi redactat o bună parte din teza de doctorat.

Peste ocean, a desfăşurat şi o fructuoasă activitate ecumenică şi misionară, atât în Arhiepiscopia Ortodoxă Română a celor două Americi, cât şi în cadrul Comunităţii ortodoxe „Sfântul Fotie” din Universitatea Princeton. A participat la diverse simpozioane, servicii religioase, întruniri ecumenice, atât prin predici, cât şi prin conferinţe. De asemenea, a publicat diverse articole în presa românească şi americană, religioasă şi laică.

Reîntors în ţară, la 30 august 1988, a revenit la Mânăstirea Sinaia, unde şi-a reluat activitatea sacerdotală şi muzeografică, finalizând redactarea tezei de doctorat cu tema Chipul lui Hristos în viaţa morală a creştinului. La 9 iunie 1989 părintele Patriarh Teoctist Arăpaşu l-a numit preot slujitor la catedrala patriarhală din Bucureşti, primind şi numeroase ascultări de ordin administrativ-bisericesc. La 26 octombrie, în acelaşi an, a primit rangul de arhimandrit.

La scurtă vreme, a fost numit Superior al Aşezămintelor ortodoxe române de la Ierusalim şi Iordan, şi Reprezentant al Bisericii noastre pe lângă Patriarhia Ierusalimului. În paralel cu misiunea de îndrumător al românilor aflaţi în pelerinaj la Locurile Sfinte, s-a ocupat şi de editarea revistei ortodoxe româneşti „Învierea” (Resurrection) şi a suplimentului ei cultural-istoric „Spirit românesc”. A păstrat bune relaţii cu Patriarhia Ortodoxă şi cu celelalte Biserici şi Culte din Ţara Sfântă.

La 4 octombrie 1990, a susţinut teza de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti fiind declarat apoi „Doctor în Teologie” cu calificativul „excepţional”. În şedinţa Sfântului Sinod din 30 octombrie 1990, la propunerea vrednicului de pomenire Arhiepiscop Teofil Herineanu, a fost ales Episcop-vicar al Eparhiei Clujului, cu titlul „Bistriţeanul”. A fost hirotonit şi instalat la sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în biserică, 21 noiembrie 1990.

În cele două decenii de arhipăstorire, prin sfinte slujbe, vizite canonice şi participări la diferite evenimente de interes social şi umanitar, a contribuit la sporirea spirituală şi culturală a credincioşilor clujeni şi bistriţeni. De asemenea, a prezidat conferinţele preoţeşti, cursurile pastorale ale preoţilor, comisia de admitere la Seminarul Teologic Ortodox şi de obţinere a Atestatului profesional teologic, comisia pentru examenul de capacitate preoţească şi comisia de examinare a candidaţilor pentru parohiile din mediul urban.

Din anul 1994 aduce o contribuţie deosebită la susţinerea şi dezvoltarea învăţământului teologic universitar clujean şi la formarea viitorilor slujitori ai Bisericii, prin predarea cursurilor de Morală creştină şi Spiritualitate ortodoxă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. De asemenea, predă cursuri de Istoria civilizaţiei creştine la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii creştine „Dimitrie Cantemir”. O preocupare deosebită o are pentru formarea duhovnicească a elevilor seminarişti, fiind frecvent în mijlocul lor prin liturghisire şi povăţuire.

În calitate de episcop-vicar, a reprezentat Arhiepiscopia Clujului şi Patriarhia Română la diferite congrese, simpozioane şi reuniuni, în ţară sau în străinătate (USA, Israel, Grecia, Polonia, Spania, Franţa ş.a.). De asemenea, a participat la diferite emisiuni de radio şi televiziune pe teme cu conţinut teologic şi social-cultural. Demn de remarcat este şi interesul deosebit pe care l-a manifestat faţă de buna desfăşurare a activităţii tinerilor studenţi ai ASCOR – filiala Cluj.

http://www.clon.ro